Călușeii

Ah, călușeii aceia de-altădată
ĭntr-o ĭnghesuială de scutere
de fete ce vociferează, vesele
ĭn blugi mulați
și prespălați,
jeepurile roșii
pe șoseaua de-a lungul mării,
ies de la fiecare poartă,
de pe orice străduțǎ,
se varsǎ prin aerul care deja se înfierbântă,
e ceasul dinaintea
căderii serii

dar nimeni nu urcă
pe căluții de lemn
cu caiere iar trompeta
galbenă, ca-n cartea de povești, muzica
distantă și vrăjită,
aceea care a transformat
în alții dovlecii și broaștele râioase

acolo era o fată
singură,
cu un costum de clovn
cu fața albǎ,
dar nimeni nu lua
zahǎrul ars,
vata de zahǎr
din mâna ei

Jacopo ce printre alții
trece, fără să vadă,
își leagănă corpul cel mare
și stǎ deasupra lor,
îmbrǎțișează un căluț
apoi atȃrnǎ
și-ntr-un final când se ridică
rȃde puternic

fiule care te învȃrți de unul singur
cu călușeii,
ceilalți nu-i-vor,
atȃt de demodați și lenți ȋi par,
dar tata te așteaptǎ
speriat și retras
dupǎ un stȃlp
zȃmbetul tǎu blȃnd
să te-nsoțeascǎ
ȋn cercul cǎlușeilor
pe pluta unde stai
fǎrǎ tovarǎși

martie, 2001